Identitatea genetica a popoarelor Bulgar, Maghiar, Turk si Roman.

Стр 1 из 3Следующая ⇒

Problema originii poporului român si a limbii române este una dintre cele mai vechi si mai constante teme ale istografiei noastre. Indiferent ca este ideologizat sau nu, ca primeste dimensiuni mitologizante sau nu, faptul este firesc si tin de de un discurs al legitimarii: „Orice comunitate, de la trib la natiunea moderna, se legitimizeaza prin recursul la origini. În toate timpurile si în toate culturile, acestea sunt puternic valorizate si fara încetare rememorate si somemorate. Nimic nu este mai actual, mai ideologizat decât un trecut. Miturile fondatoare condenseaza însasa constiinta umanitatii.”(Lucian Boia, Istorie si mit în constiinta romaneasca). Dupa cum se poate constata, din chiar primele doua fragmente reproduse, tema originilor noastre apare înca de la primii cronicari. Celebra fraza a lui Grigore Ureche (1590 – 1647)- „Românii, câti se afla lacuitori la Ţara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu de la un loc sântu cu moldovenii si toti de la Râm se trag” – este în acest sens emblematica. Nu numai pentru originea noastra româna sau pentru ideea unitatii noastre etnice, ci si pentru ceea ce Lucian Boia numeste mitul fondator român. Demersurile lui Ureche vor fi continuate si de alti cronicari si, mai elaborat, de Dimitrie Cantemir. La Miron Costin, de pilda, atât în Letopisetul Ţarii Moldovei, cât, mai ales, în De neamul moldovenilor. El combate cu vehementa „basnele” lui Simeon Dascalul si Misail Calugarul ( acestia intervenisera în cronica lui Grigore Ureche, afirmând ca moldovenii ar proveni din tâlhari de la Roma exilati pe teritoriul Daciei). Ofera, totodata, etimologia latina a 87 de cuvinte românesti si aduce, în sprijinul afirmarii originii românesti si aduce, în sprijinul afirmarii originii si a poporului român, pe lânga argumente lingvistice, si argumente arheologice, etnografice si folclorice. Pentru Dimitrie Cantemir, spirit enciclopedic, cu o viziune universalista asupra istoriei, originea româna a poporului român este indiscutabila. Mai mult decat atât, în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahiilor, el afirma nu numai ca românii se trag din romani, dar acestia la rândul lor se trag din Aeneas, ceea ce „împinge” originea noastra si mai departe în timp. Semnificativi, deci, la acesti umanisti ar fi puritatea originii române a poporului român (exceptie face stolnicul Constantin Cantacutino, care pare sa faca unele concesii ideii de „amestec daco-roman”). Dealtfel, "Letopisetul" descrie formarea limbii si a poporului român la sud de Dunare: Letopisetul Stolnicului Cantacuzino: "Însă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miiazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Oltului, şi pre apa Morăşului, şi pre apa Tisei ajungând şi până la Maramurăş. Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui până în apa Oltului; alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi aşa umplându-se tot locul de ei, au venit până la marginea Necopolei." ---------- "Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrulvoievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot féliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao." Indiferent cum ar vrea unii sa rastalmaceasca textul, aflam urmatoarele: Stramosii nostrii romanici au pribegit catre Nord, peste Dunare. Primul centru de putere a fost -Severinul si prima dinastie -a Basarabilor. De acolo s-au intins: unii pe Olt - Mures - Tisa; altii prin Subcarpati pana la Siret si altii pe Dunare spre Nicopole. La 1290 Radu Negru isi ridica Biserica si Curtea Domneasca pe Arges, dupa ce coboara pe Dambovita si ridica Biserica la Campulung. El este recunoscut ca domnitor peste Boierii Basarabilor. Fost stapanitor peste Almas si Fagaras, Radu Negru este Primul Domnitor al romanilor, indiferent daca avea origine cumana sau nu ( vezi Djuvara si altii). Moare ingropat in Biserica Domnesca de la Curtea de Arges. -------- (...) În investigaţia sa, istoricul aduce în discuţie şi o relatare din secolul al XVI –lea despre originea saşilor care este prezentată după un scenariu asemănător; vorbeşte despre legenda romanilor scoşi din temniţele Râmului şi daţi într-ajutor craiului Laslău (De discălicatul Maramoroşului) şi ne expune nucleele tematice legendar-istorice (descălecatul Moldovei) identificate în naraţiunea din Codex Bandinus, text scris de prelatul Marco Bandini după călătoria sa în Moldova, pe la 1643-1647. Cel care parcurge cartea lui Ovidiu Pecican, scrisă accesibil şi argumentat, identifică lesne temele şi motivele comune ale acestor tradiţii, reluate şi de Simion Dascălul atunci când şi-a compilat cronica (1647-1653). Am citit cartea pe nerăsuflate, însă sunt conştient că nu am căderea de a scrie o recenzie pe marginea sa, iar un rezumat nu-şi are rostul, de vreme ce oricine o poate consulta. Voi mai zăbovi doar o clipă asupra unui pasaj pe care îl consider chintesenţa lucrării. Este vorba despre un citat din De regno Dalmatiae et Croatiae, a dalmatului Giovanni Lucio/Ivan Luèić (1604-1679), care la 1666 nota următoarele: „Deşi scriitorii socotesc în general pe vlahi drept urmaşi ai romanilor aduşi de Traian, totuşi … mai probabil se pare că bulgarii au transportat captivi romani, împreună cu limba, din părţile cisistriene în cele transistriene, care s-au amestecat cu cei rămaşi acolo din timpul lui Aurelian sau transportaţi încolo mai înaine de alţi barbari, decât că toţi ar descinde din vechii romani, rămaşi acolo din timpul lui Aurelian”. (citat din D. Onciul, Scrieri istorice, II, p. 198). Dar ideea revine si sub pana altor autori straini: Enea Silvio Piccolomini, Raffaello Maffei (zis Volterano), Michele Bocignoli din Raguza, Alessandro Guagnini, Franco Sivori, G. Francesco Baviera s.a. Laslău craiul ungurescu după izbîndă cu noroc ce au făcut, de răsipi pre cei tătari şi să aşează la scaunul său, sfătuitu-s-au cu boierii săi, ce vor face cu acei tălhari ce-i adusă într-ajutoriu de la împăratul Rîmului, cu carii mare izbîndă făcusă, de răsipise puterea acelor tătari; că să le dea loc şi ocine în ţară, nu suferiia cei de loc şi de moşie, ungurii, văzîndu-i că sînt nişte oameni răi şi ucigaşi, socotindu că de să vor plodi şi să vor înmulţi, ei să vor întări şi cîndai să nu li să prilejască vreo price cu dînşii, să nu paţă mai rău decît cu tătarii mai apoi să nu le fie a piierde şi crăiia. Ce le-au ales loc pustii şi sălbatec, îngrădit cu munţi pinprejur, între Ţara Leşască şi între Ţara Ungurească, unde să chiamă acum Maramoroşul. Acolo i-au dus de le-au împărţit hotarăşi ocine şi locuri de sate şi tîrguri şi i-au nemişit pre toţi, adecă slugi crăeşti, unde şi pănă astăzi trăiescu la Maramoroş. (sursa) Letopiseţul Ţării Moldovei - Simion Dascalul. Scrie letopiseţul cel ungurescu că oarecîndu pre aceste locuri au fostu lăcuind tătarii. Mai plodindu-să si înmulţindu-să si lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut si preste munte, la Ardeal. Şi împingăndu pe unguri din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la împăratul Rîmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Rîmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: "Eu sîntu jurat, cîndu am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de judeţul mieu să nu moară. Pentru aceia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi cîte temniţe am, toate sîntu pline de dînşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbînda cu dînşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dînşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie". Şi de sîrgu invăţă de-i strînseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le-au pîrjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în ţara Moldovei si la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur cap. Decii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la împăratul Rîmului au silit la Ţara Ungurească si decii pre cîşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi semne prin stînci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre acesti tătari, carii au fostu lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului. Acolea Laslău craiu ce să chiamă leăaşte Stanislav, stîndu în ţărmurile apei, au strigatu ungureşte: "Siretem, siretem", ce ză zice rumîneşte, place-mi, place-mi, sau cum ai zice pre limba noastră: "Aşa-mi place, aşa". Mai apoi, dacă s-au discălicat ţara, după cuvîntul craiului, ce au zis, siretem, au pus nume apei Siretiul. Şi după multă goană ce au gonit pre tătari i-au gonit si i-au trecut preste Nistru. la Crîmu, unde şi pănă astăzi trăiescu, de acolo s-au întorsu Laslău crai îndărătu cu mare laudă şi biruinţa. Şi sosindu la scaunul său în zioa de lăsatu secului, cerşitu-ş-au blagoslovenie de la vlădicii săi, să-l lase trei zile să să veselească cu doamnă-sa şi cu boierii săi. Şi aşa l-au blagoslovit, de au lăsat sec marţi, cu toată curtea sa, care obiceai să ţine la legea lor şi pănă astăzi, de lasă sec marţi. Ce această poveste a lui Laslău crai ce spune că au gonit pre ceşti tătari nu a-o scos Urechie vornicul, din letopisăţul cel leşescu, ci eu Simeon Dascalul o amu izvodit din letopisăţul cel unguresc, care poveste o am pre semne ce arată, că poate fi adevărată. (sursa) Letopiseţul Ţării Moldovei - Simion Dascalul. Primele cnezate pe teritoriului Munteniei sunt amintite în Carpaţii Meridionali într-o diplomă a regelui maghiar Béla al IV-lea, emisă în 1247. Aceste cnezate au fost situate în mare parte la sud de lanţul munţilor; în parte şi în Haţeg: Litovoi, Fărcaş şi Ioan, precum şi Seneslav, sub supremaţia regelui maghiar (Giurescu 1975, 169). Au avut o organizaţie militară de sine stătătoare. În cea de-a două parte a secolului al XIII-lea stăpânirea regală maghiară slăbeşte. Economia Munteniei se întăreşte, ia naştere o pătură de moşieri. Interesul acestora a fost existenţa unei armate puternice, dirijate din centru, prin care îşi puteau asigura dominaţia asupra propriului lor popor şi se puteau apăra împotriva dominaţiei maghiare şi tătăreşti. Până la urmă, în 1324, voievodul Basarab a devenit “mare voievod şi domn” al întregii Munteniei, cu sediul la Câmpulung. Nepotul lui Basarab, Vladislav, este deja vazalul regelui ungar Ludovic I. cel Mare, căruia regele “i-a cedat cetatea Severinului şi i-a donat lui şi moşiile ardeleneşti ale Făgăraşului şi Amlaşului” ... “Astfel, Vladislav, chiar vazal fiind, a primit un refugiu în Ardeal, împreună cu curtea, nobilii, iobagii şi robii săi” (Kosztin 1989, 68-69). În secolul al XIV – XV-lea s-a statornicit o legătură comercială intensă între Ardeal şi Muntenia. În această vreme în Muntenia s-au produs puţine cereale şi a fost nedezvoltată şi confecţionarea diferitelor unelte. Acestea trebuiau aduse din Ardeal, pe când negustorii ─ parte saşi, parte secui ─ transportau în Ardeal animale vii, piei de animale, ceară, brânză, peşte sărat. Prin aceasta se explică în parte strădania, urmărită secole de-a rândul, a regilor maghiari de supunere feudală a Munteniei, iar după apariţia turcilor şi necesitatea apărării a fost o explicaţie a acestei strădanii (Bíró 1973, 24). 4. Năvălirea tătarilor (1241-1242) a cauzat uriaşe devastări în Ardeal. Hoardele tătăreşti au năvălit prin strîmtoarea de la Verecke, Ţara Bârsei şi alte pasuri ale Carpaţilor. Când au făcut cale întoarsă de pe marele şes al Ungariei, trecând prin valea Mureşului, au pustiit tot cea ce au cruţat când au venit. Regele Ungariei Béla al IV-lea a refăcut ţara după plecarea tătarilor: a reorganizat apărarea militară a ţării, în loc de cetăţi regale construind cetăţi fortificate pe vârfurile înalte ale munţilor. Pentru popularea Ardealului au fost aduşi oameni din Ungaria şi din străinătate şi au venit şi numeroşi români (vezi mai jos). Nu întâmplător regele Béla al IV-lea a fost supranumit “cel de-al doilea fondator al ţării.” Regele Endre al III-lea a ţinut în 1291 la Alba Iulia sfatul ţării: aceasta a fost prima adunare comună a ungurilor, secuilor şi saşilor, locuitori ai Ardealului. Acest prim sfat al ţării a fost urmat apoi de mai multe alte sfaturi, de ex. la cel ţinut în 1298 în Ungaria au fost invitaţi reprezentanţii celor trei natiuni. În diploma din 1293 a regelui Endre al III-lea se poate citi, că ...”cu consimţământul mai marilor ţării care sunt cu noi, am hotărât, ca toţi vlahii, fie ei pe moşia oricui, să fie duşi înapoi pe moşia noastră regală Székás” (Jancsó 1931, 48). La această dată colonizarea vlahilor a fost încă exclusiv un drept regal. A fost de asemenea hotărât şi faptul ca vlahii să plătească a 50-a parte a turmelor lor de oi. Acesta a fost un impozit cu caracter permanent încă de pe timpul când ei locuiau în Balcani. A fost parte a dreptului vlahilor (<ius valachicum), sistemul judecătoresc bazat mai mult pe obiceiuri consfinţite de vremuri în Peninsula Balcanică. Nici moşierii, nici regele nu s-a atins de funcţia judecătorească locală a cnejilor; ius valachicum s-a păstrat încă foarte mult timp şi după aşezarea vlahilor în Ardeal. Românii au început să vină în Ardeal în mase mai mari după năvălirea tătarilor, anume în judeţele Hunedoara, Caraş-Severin, Făgăraş şi Maramureş. La început se aşezau numai pe domenii regale, iar mai târziu, cu permisiunea regelui, şi pe moşiile episcopale şi capitulare. Doar începând cu domnia lui Ludovic cel Mare (1342 – 1382) puteau efectua colonizări ale românilor şi latifundiarii particulari şi oraşele. Sălaşul (păstoresc) al unui grup mai mare, format din mai multe familii se numea cătun, iar în fruntea sa se afla cneazul. Cneazul deci a adus colonişti, şi pentru acest serviciu a primit pământ de la rege. O diplomă a lui Ludovic cel Mare din 1350 spune: “acordăm cnezatul, sperând că prin grija lor cu sârg satele noastre de [colonişti] vlahi vor câştiga mulţi locuitori.” ─ Cnezatul a fost o funcţie care se moştenea. În funcţie de mărimea pământului a fost diferit şi rangul cnejilor. Unde erau mai mulţi cneji, a fost ales un voievod, sau şpanul cetăţii a numit un voievod (Hunedoara, Maramureş) şi în acest caz el a fost în legătură directă cu regele. “Diplomele din secolele al XIV-lea şi al XV-lea denotă, că printre cneji au fost foarte mulţi oameni agresivi. Se întâmpla de nenumărate ori să atace unul casa celuilalt, să dea foc casei şi să răpească obiectele mai valoroase. Omuciderea, incendierea şi aducerea de prejudicii proprietăţii străine este la ordinea zilei printre ei. Episcopul de Transilvania a reclamat de mai multe ori, că cnejii care locuiesc pe moşii episcopale şi capitulare să vândă ogoare, terenuri de cosit, de parcă acestea ar fi proprietatea lor; îi apasă pe cei supuşi lor cu sarcini noi, mai mult, vreau să scape de autoritatea moşierului până şi cu puterea unor ameninţări” (Jancsó 1931, 63). Populaţia românească a Maramureşului îşi trage originea de la vlahii, pe care i-au trimis regelui Ungariei Vladislav al IV-lea Cumanul stăpânii Constantinopolului, în 1284 – 1285. Împreună cu oastea maghiară, aceştia i-au bătut pe tătari pe cursul superior al Tisei, unde tătarii au făcut o incursiune. Întrucât nu mai voiau să se reîntoarcă în ţara lor, regele i-a aşezat în Maramureş (după vechi cronici ruseşti, Jancsó 61). În fruntea regiunii militare de pază grănicerească, care s-a creat în secolul al XIV-lea cu sediul la Baia, a stat voievodul maramureşean Dragoş. În 1359 voievodul maramureşean Bogdan s-a strămutat în Moldova şi a ocupat scaunul voievodal. Prin aceasta a luat fiinţă voievodatul românesc al Moldovei, la început doar în părţile învecinate cu Maramureşul. Regele Ungariei Ludovic cel Mare n-a putut împiedica ruperea şi independenţa sa de regatul său. Legăturile dintre N şi S Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12 a.D., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 a.D. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor” (1993) la pag. 46. În 329 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic” [69]. Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului şi limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române [57]. Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-a transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava şi până la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decât româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzându-se de la Dunăre şi până în Tessalia. Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lângă Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de două secole. După cum relatează clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o traditie a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor. Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sârbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci [7]. La sfârşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare a elementului românesc, regii sârbii au dat privilegii românilor şi cnejilor lor8. Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului ce şi-ar fi extins autoritatea şi asupra malului stâng al Dunării. În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin9. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor ce îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică10. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo-bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrân că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum” [70]. Asan II stăpânea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi Branicevo. O parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sârb Dragutin. Va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre râurile Pek şi Lom (1280-1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română (Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce. „Există o tradiţie la Români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir. Ea spune că: „înainte de sinodul dela Florenţa, Moldovenii, după exemplul celorlalte naţii cari îşi trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literile latine. Dar fiindcă în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea Latinilor, urmaşul său Teoctist, diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a desrădăcina cu atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna tinerilor putinţa de a ceti sofismele Latinilor, a încredinţat pe Alexandru-cel-Bun că, nu numai să surgiunească din ţară pe oamenii de altă credinţă, ci să scoată şi literile latine din toate scrierile şi cărţile, şi să întoarcă în locul lor pe acele slavone”. „Legenda este de o mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc pe timpul lui Cantemir, punea în legătură o ceartă între biserica latină care fusese mai înainte la el, şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic”. „Păstrarea acestei tradiţii, în o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult asupra adevăratului ei înţeles. În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în 1844 întitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi spune: „S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”. „Paralela bulgară a legendei române este mai raţională. Ea spune anume că Asan ar fi scos limba latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba bulgărească. Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea Creştinismului latin la Români prin acel bulgar, punându-o pe timpul Asăneştilor”. „Asemenea concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele române şi bulgare, cari ambele arată, că înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s’ar cuveni a se da unor simple poveşti. Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite, dar cari puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii istorice, care nu pot fi trecute cu vederea. Putem deci privi ca un punct stabilit, acela că înainte de Creştinismul bulgar, fusese la Români unul de formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti. Mai departe ambele legende atribue schimbarea limbii liturghiei din latină în slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru-cel-Bun, cea bulgărească lui Asan, împăratul Bulgarilor. Ambele legende conţin însă neexactităţi istorice. Astfel sinodul dela Florenţa s’a ţinut tocmai în 1437, când Alexandru-cel-Bun murise acum de patru ani; iar împăratul Asan care se răsculase contra Bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul Dunării. O singură dată trecu el peste Istru “în vecina Scitie”, nu însă cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul. Apoi pe timpul lui Asan, 1185-1196, nici nu exista o Valahie la nordul Dunării, cu atât mai puţin două, ci numai o Scitie era cunoscută, încât se vede foarte lămurit caracterul legendar al ambelor arătări, adică tocmai îmbrăcarea unui adevăr în concepţii posterioare, contimporane cu naşterea acestor poveşti”. „Desbrăcând îndoita legendă de partea cea adausă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei, faptul că înainte de Creştinismul bulgar era la Români Creştinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a urmaşului său Simion” Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană Lucian Boia: Istorie şi mit în conştiinţa românească UN PARADOX ISTORIOGRAFIC: ARIA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN Insistenta deosebita asupra "formarii poporului" particularizeaza istoriografia si constiinta istorica româneasca. Chestiunea este însa dublata si amplificata prin întrebarea privitoare la spatiul formarii poporului român si limbii române. Aici se înscrie faimoasa chestiune a continuitatii care, atasata "etnogenezei", a contribuit la crearea unei adevarate "obsesii nationale", întretinuta prin jocul ideologic si politic. Problema continuitatii nu este de altfel decît manifestarea extrema a unei nelamuriri mai generale privind inserarea geografica a începuturilor poporului român. Ne aflam, din nou, în fata unei situatii particulare în istoriografia europeana. Potrivit multiplelor teze divergente românesti si straine, românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespunzator României moderne, sau într-o zona limitata a acestui spatiu, chiar foarte limitata în unele variante, sau într-o regiune depasind cu mult extinderea actuala a poporului român, pîna la cuprinderea unei bune parti din Europa centrala si sud-estica, sau, în sfîrsit, undeva la sud de Dunare, cu totul în afara tarii unde traiesc astazi! Trei factori principali stau la originea acestei situatii cu totul paradoxale. Mai întîi, o anumita neconcordanta între procesul efectiv al expansiunii romane si al romanizarii si actuala configuratie etnica Europei sud-estice. Jumatatea nordica a Peninsulei Balcanice a fost parte din Imperiu timp de vreo opt secole, interval care a dus la instalarea si consolidarea unei puternice vieti romane. La nord de Dunare, pe actualul teritoriu al României, romanii au cucerit efectiv doar jumatate din Dacia. Provincia Dacia a facut parte din Imperiu doar 165 de ani, ceea ce poate ridica întrebari la amploarea romanizarii. Pe de alta parte, jumatatea ne anexata a Daciei nu a avut în mod logic cum sa fie romanizata Rezultatul se dovedeste însa invers punctului de plecare: România, urmasa Romei în aceasta parte a Europei, se afla la nord de Dunare si nu la sud! în al doilea rînd, ipotezele cele mai diverse au teren liber de manifestare data fiind saracia izvoarelor privitoare la spatiul nord-dunarean de-a lungul mileniului care separa retragerea stapînirii romanela anul 271 de întemeierea statelor românesti în secolul al XIV-lea si mai ales lipsa completa a izvoarelor scrise interne. Cu privire la anumite aspecte istorice, arheologia s-a dovedit capabila de a suplini aceasta lacuna. stim astazi ca teritoriul Daciei a continuat sa fie dens populat; putem reconstitui modul de viata al celor care au trait aici. Din pacate, materialul arheologic nu vorbeste; el nu ne poate spune ce limba vorbeau fauritorii obiectelor respective într-un anume secol si într-un anume colt al României de astazi. Si, în sfîrsit, în al treilea rînd, dar deloc ultimul ca importanta,a intervenit în joc, cu o mare complicatie de variante, factorul ideologic si politic. Negarea continuitatii românesti si aducerea românilor de la sud de Dunare a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVlIl-lea si al XlX-lea, continuînd sa fie un punct de dogma în istoriografia maghiara de astazi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania. Se întîlnesc însa, paradoxal, argumente comune la imigrationisti si la nationalistii români. Aceleasi premise istorice pot justifica o teorie sau opusul ei! Invocata de latinisti, obsedati de nobletea si puritatea sîngelui românesc, exterminarea dacilor a servit în egala masura teza imigrationista; ce argument mai bun decît golirea Daciei de populatia ei autohtona? si, invers, neromanizarea dacilor, sustinuta de extrema nationalista a dacismului pur, nu face decît sa ofere argumente, în masura în care toti lingvistii seriosi considera româna ca limba romanica, ipotezei expansiunii românilor si limbii române din afara spatiului actual al României. In versiunea scolii Ardelene, preluata de ansamblul istoriografie românesti spre mijlocul secolului al XlX-lea, spatiul românesc e reprezentat atît de Dacia, cît si de teritoriul sud-dunarean. Românii apar ca urmasi ai romanilor în aceasta parte a Europei,iar stirile despre teritoriul de la nord de Dunare sînt sumare, istoria secolelor care urmeaza retragerii aureliene se petrece mai mult in actuala Bulgarie decît în România de astazi. (...). Primul tarat bulgar a fost, asadar, bulgaro-român, iar cel de-al doilea româno-bulgar;Imperiul româno-bulgar, întemeiat de vlahii sud-dunareni Petru si Asan, si înaltat la apogeu de Ionita, avea sa re prezinte, pîna în faza istoriografiei comuniste, un capitol important de istorie româneasca. Kogalniceanu prelungeste regatul vlahilor transdanubieni pîna la anul 1394, cînd a fost distrus de turci (este vorba, fireste, despre taratele bulgare); el afirma de asemenea ca românii din Balcani au dat mai multi împarati Romei si Bizantului. Laurian se refera de asemenea la regatul bulgaro-român (primul tarat), apoi la imperiul românilor si al bulgarilor (al doilea tarat, pîna la sfîrsitul secolului al XlV-lea). Sa remarcam ca deplasarea principalei scene a istoriei românesti de la nord de Dunare la sudul fluviului, si pentru mai multe secole, putea sugera un scenariu apropiat de cel sustinut de imigrationisti, chiar daca istoricii români se manifestau ca partizani ai continuitatii. Romanitatea sud-dunareana era pur si simplu mai activa, mai "vizibila" decît romanitatea din fosta Dacie. Fata de aceasta generoasa expansiune a spatiului românesc Hasdeu procedeaza, înIstoria critica a românilor, la o limitare severa. Lipsa elementelor germanice în limba româna îl dermina sa îi retraga pe daco-romani din zonele nord dunarene si sud-dunarene, unde este atestata prezenta migratorilor germanici. Spatiul de formare a limbii si poporului român devine chiar mai îngust decat frontierele Daciei romane. "Mapa etnografica" a României secolul al IlI-lea pîna în secolul al Vl-lea se întinde, dupa Hasdeu,de la Severin pîna-n Hateg, de la muntii Temesianei pîna-n Olt, departe de goti si de gepizi". Asadar, "nationalitatea româna s-a nascut si s-a dezvoltat în Oltenia pîna-n valea Hategului". Din Oltenia, românii aveau sa se reverse spre Ardeal, Muntenia si Moldova, într-un proces de lunga durata, început în secolul al Vl-lea si prelungit pîna în veacul al XlV-lea. Hasdeu insista asupra "fortei de expansiune a oltenilor". Pentru el, Oltenia a fost si ramîne nucleul nationalitatii române. Cu siguranta ca nationalistul Hasdeu a fost impresionat de "curatenia etnica" a Olteniei, provincia cu cea mai mica pondere a elementului strain dintre toate tinuturile românesti. Alt gen de limitare teritoriala întîlnim la Xenopol. Scopul sau este de a demonta punct cu punct argumentatia lui Roesler, care îsi publicase, în 1871, Studiile românesti. în sprijinul tezei originii sud-dunarene a românilor, Roesler invoca apropierea dintre daco-româna si macedo-româna, doua dialecte ale aceleiasi limbi, aflate astazi la mare distanta una de cealalta, precum si influenta sud-slava în limba româna. Replica lui Xenopol a aparut în 1884, sub titlul Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana (si în franceza, în 1885: Une enigme historique. Les Roumains au Moyen Age). Tactica sa urmareste doua obiective : mai întîi separarea neta, de la bun început, a românilor nord-dunareni si macedo românilor, si în al doilea rînd explicarea influentei sud-slave altminteri decît prin sejurul românilor la sud de fluviu. Potrivit lui Xenopol, Moesia ar fi fost slab romanizata în Antichitate; românii nu au avut deci cum sa se formeze aici. Elementul romanic se afla nu în Moesia, ci mai la sud, în Muntii Balcani. Nici o legatura directa, asadar, între cele doua trunchiuri romanice ale Rasaritului: "Daco-românii si macedo-românii sînt doua popoare deosebite prin obîrsia lor, care datoresc asemanarea lor covîrsitoare împrejurarii ca se trag din amestecul acelorasi elemente." Pentru a-i distanta si mai sensibil pe români de sfera balcanica, Xenopol îi îndeparteaza si de Dunare, împingîndu-ispre munti. în epoca migratiilor, românii s-ar fi retras în "cetatea" Carpatilor, în zona Transilvaniei; iata ceea ce explica unitatea remarcabila a limbii române, ca si existenta unor cuvinte de origine maghiara în graiul tuturor românilor, precum si "descalecatul" lui Negru Voda în Ţara Româneasca si al lui Dragos-Bogdan în Moldova. Dupa ultimul val migrator, cel al tatarilor, românii (dîndu-si seama ca migratiile s-au terminat ?) au coborît spre deal si cîmpie, întemeind cele doua principate. Formarea poporului român si continuitatea româneasca sînt limitate deci Ia Transilvania, desfasurîndu-se la adapostul arcului carpatic. în ce priveste lamurirea influentei sud-slave - celalalt punct esential al demonstratiei lui Xenopol --, si aici asistam la o întoarcere completa a argumentelor lui Roesler. O data ce evolutia românilor la sudul Dunarii nu este de acceptat pentru el, - ramîne solutia inversa: expansiunea slavilor din sud la nord de fluviu. Xenopol considera ca primul tarat bulgar s-ar fi extins asupra întregului teritoriu românesc de astazi. Timp de cîteva secole, "România" a facut parte din Bulgaria. Iata explicat ritul slav în biserica româna si, în genere, influenta politica si culturala a slavonismului. Cu ce ochi ar privi astazi un nationalist român limitarea continuitatii românesti la Transilvania si supunerea primilor români taratului bulgar? si totusi, Xenopol a procedat asa din pur nationalism, în intentia de a narui pîna la temelie esafodajul construit de Roesler. Caile nationalismului sînt diverse si uneori neasteptate.... Hasdeu marginise "leaganul" poporului român la Oltenia. Xenopol îsi exprimase preferinta pentru alta dintre provincile românesti: Transilvania. Onciul depaseste aceste limitari. într-un text conceput ca o recenzie a cartii lui Xenopol, dar devenit o lucrare de sine statatoare, una dintre monografiile fundamentale asupra chestiunii ("Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana de A. D. Xenopol. Dare de seama critica", în Convorbiri literare, 1885), el opta pentru spatiul întreg al Daciei romane: Oltenia, Banatul si partea apuseana a Transilvaniei. Dar aria formarii poporului român se extindea, potrivit lui Onciul, si dincolo de Dunare. Moesia, superficial romanizata potrivit tezei lui Xenopol, devenea la Onciul un puternic focar de romanitate. Dunarea disparea ca granita. "România" originara cuprindea cam jumatate din teritoriul actual al României, dar în plus o parte însemnata din Bulgaria si Serbia de astazi.... Am vazut ca încadrarea romanitatii sud-dunarene în istoria româneasca avea deja o traditie în istoriografia nationala. Onciul se refera însa nu numai la un teritoriu comun al românilor si vlahilor balcanici, ci, într-un sens partial apropiat de al imigrationistilor, la alimentarea romanitatii nord-dunarene cu valuri romanice din sud. Teoria sa, numitaadmigrare, prezinta o solutie de sinteza sau de compromis între teza stricta a continuitatii si teza nu mai putin stricta a imigratiei. Din punctul de vedere al lui Onciul, poporul român s-a format atît prin continuitatea elementului daco-roman din provincia Dacia, cît si prin aportul considerabil de populatie romanizata de la sudul fluviului. în primele secole al Evului Mediu, elementul roman din Peninsula Balcanica era chiar mai puternic "decît putea sa fie în Dacia Traiana pe timpul na valirilor. Acest element roman al tarilor balcanice - afirma Onciul - este fara îndoiala identic cu cel român, si astfel istoria noastra se petrece la început mai ales în Peninsula Balcanica, de unde ea si purcede mai întîi prin cucerirea romana a tarilor traco-ilirice si romanizarea acestora. Ar fi foarte gresit a renunta la aceasta istorie si a ne margini trecutul numai la Dacia Traiana, unde se pare ca îl vom cauta pentru acel timp în zadar, spre a-l cunoaste si întelege." Din secolul al VII-lea timp de cîteva veacuri, în urma in vaziei slave la sud de Dunare rezervorul romanic al Balcanilor a alimentat considerabil spatiul nord-dunarean a carui romanitate, desi supravietuise, fusese totusi diminuata prin multiplele invazii barbare. Ca si Xenopol, Onciul argumenteaza apartenenta teritoriilor din stînga Dunarii la taratul bulgar, ceea ce ar fi facilitat procesul "admigrarii". El considera chiar - spre deosebire de Xenopol - ca si al doilea tarat - Imperiul româno-bulgar s-ar fi întins pîna la Carpati, fapt care ar explica, în si mai mare masura, ponderea elementului românesc în aceasta constructie politica. Aici s-ar afla si originile Ţarii Românesti, Muntenia desprinzîndu-se la un moment dat de statul Asanestilor. Populatia româneasca s-ar fi extins la rasarit de Olt si de Carpati - în Muntenia si Moldova - abia începînd din a doua jumatate a secolului al Xl-lea (în urma abandonarii acestor tinuturi de catre pecenegi). Românii apareau astfel în acelasi timp ca autohtoni (în Dacia romana), imigranti (de la sud de Dunare) si cuceritori (în Principate). Remarcam doar ca teza admigratiei reusea o îmbinare abila între continuitate si imigrationism, propunînd raspunsuri plauzibile la toate întrebarile incomode ale imigrationistilor. O data ce elementul românesc s-a format si la sud de Dunare, toata argumentatia imigrationista nu mai putea fi folosita împotriva continuitatii nord-dunarene! (...). Pe aceeasi linie de sinteza între continuitate si imigratie s-au situat si cei mai de seama lingvisti români. în ansamblu, se poate constata o mai mare disponibilitate a lingvistilor decît a istoricilor în ce priveste luarea în considerare a romanitatii sud-dunarene ca element fondator. Cel mai departe avea sa mearga Alexandru Philippide (1859-1933) care, în lucrarea sa Originea românilor (1923-1927), a sustinut stingerea completa (sau aproape completa) a romanitatii nord-dunarene dupa retragerea aureliana si recolonizarea teritoriului actual al României cu populatie romanica venita de la sud de Dunare începînd din secolul al Vll-lea (si pîna în secolul al XI-lea). Deosebindu-se doar partial de Roesler si de Philippide, Ovid Densusianu (1873-1938) a luat în considerare, în Histoire de la langue roumaine (1902), lucrare care s-a bucuratde o larga audienta în lingvistica romanica, supravietuirea unui oarecare element roman la nordul Dunarii, mai ales în sud-vestul României de astazi; totusi, si din punctul lui de vedere, elementul balcanic a fost mai important decît cel autohton, avîndu-si însa obîrsia nu în Moesia, cum se considera îndeosebi, ci mai la vest, în lliria. în sfîrsit, Sextil Puscariu (1877-1948) a propus o sinteza lingvistica implicînd în egala masura teritoriul Daciei Traiane si provinciile traco-ilirice ale Peninsulei Balcanice... Pe linia Onciul-Puscariu merge si G. 1. Bratianu în Une enigme et un miracle historique: le peuple roumain (1937, editie româneasca 1940), lucrare în care polemizeaza cu imigrationistii, acceptînd totusi originea partial sud-dunareana a limbii române si a poporului român, dupa cum concede teoriei imigrationiste si faptul ca "regiunea de la est de Carpati, Moldova si Basarabia, a fost desigur ultima etapa a expansiunii române în Evul Mediu".Romanizarea relativ tîrzie a spatiului moldovenesc (în secolul precedînd constituirea principatelor) nu însemna însa, potrivit lui Bratianu, un argument în favoarea prioritatilor slave, deoarece slavilor, mentionati de Iordanes si Procopiu, le luasera locul între timp diverse popoare de stepa, precum pecenegii si cumanii. Daca Moldova n-a fost la origine româneasca, ea n-a fost, asadar, nici slava! Ideea dublei origini, nord- si sud-dunareana, este exprimata clar si de P. P. Panaitescu, în manualul sau de istorie a românilor: "[...] din existenta elementului albanez în limba româna si din asemanarea dialectelor daco-român si macedo-român rezulta ca locul de formare al neamului românesc este valea Dunarii de jos pe ambele maluri ale acestui fluviu, Dacia Traiana, precum si cele doua Moesii (Bulgaria si Serbia)." O constatare se impune, poate neasteptata pentru cititorul român de astazi, supus timp de decenii, în era comunismului nationalist, unei violente campanii antiroesleriene: este faptul alegerii, de multi specialisti români, istorici si lingvisti, a unei solutii de compromis între continuitate si imigrationism (cu multiple nuante în ce priveste intinderea teritoriilor nord, sau sud dunarene pe care s-a format limba româna si poporul român... Mihai Eminescu despre statalitatea vlahilor din sudul Dunării “In genere istoria Bulgariei nu e tocmai apta pentru stabilirea unor drepturi pozitive asupra provinciilor in care ei (bulgarii – n.n.) locuiesc. Statul bulgar a fost infiintat pentru intaia oara de un neam de tatari din Ural, cari au domnit in Târnova pana la 1014, cand imparatul Basilios II Bulgaroctonos (ucizatorul bulgarilor) i-au pus capat. Acesti tatari se crestinasera si se slavizasera in cursul timpului. Amintim ca in vremea aceasta, la 1014 si mai tarziu, tot acest imparat Basilios II, intr-un hrisov formal, vorbeste despre românii din tinutul Vidinului, din Bulgaria toata si de pe langa mare, va sa zica din Dobrogea, si-i supune jurisdictiunii bisericesti a patriarhului din Ohrida. De aici bulgarii au stat in atarnare completa de imparatia bizantina o suta saptezeci de ani. Dupa asta, adeca la 1186, apar in scena fratii Petru si Asan. Dupa marturia tuturor contimporanilor fara exceptie, ei erau vlahi / români, poporul lor – românesc, limba lor – româneasca. Elementul românesc era atat de raspandit in suta a douasprezecea si pan-intr-a cinsprezecea incat Tesalia actuala se chema Marea Românie (Meyaly Blahia), Etolia – România Mica, Epirul - Ț ara Vlahio ț ilor, Moesia – România Albă, Ț ara Românească actuală – România Neagră (Mauro Vlachia). In fina Asanizii se numesc ei insisi in documente “domni Blacorum et Bulgarorum”. Dupa stingerea liniei barbatesti a Asanizilor (1257), noul regat pierde catre Imparatia bizantina toate provinciile c-o populatie precumpanitor româneasca, iar statul Cetății de spini (Târnova) mai duce o existenta precarie si fara consistenta pana ce cade fara scapare in mana turcilor. Intr-adevar, in zilele lui Murad I redusul stat care purta numele Bulgaria era impartit in trei: la Vidin domnea Ioan Srațimir, cumnatul lui Vladislav Basarab si nepotul lui Alexandru Basarab, la Tarnova – fratele vitreg lui Srațimir, Ioan Sișman III, la Varna sus-amintitul Dobrotici. Dan I, nepot de frate a lui Vladislav Basarab si frate bun cu urmasul sau Mircea I, era in razboi cu Sișman pentru marginile tarii sale de dincolo de Dunare. Cari vor fi fost acele margini nu putem sti exact din cauza lipsei de documente, sigur este numai ca sub Mircea I nu mai e vorba de domnie bulgara in cetatile de pe malul drept al Dunarii si in Dobrogea. La 1389 e batalia din Campul Mierlei, dupa care toti cei ce-au luat parte in contra turcilor devin vasali, afara de Mircea. La 1393 – cinci ani in urma - se desfiinteaza si umbra regatului vasal din Târnova, si Bulgaria devine pașalâc, afara de Dobrogea si cetatile sale de pe Dunare. La 1394 bulgarii, statul si biserica nationala sunt desfiintati, patriarhul lor Euthimie e târât in robie. In starea aceasta de dezolatiune scaunul ecumenic din Constantinopol insarcineaza pe mitropolitul din România Neagră (Mauro Blahia) cu exercitarea tuturor drepturilor episcopale in Târnova, iar la 1395 mitropolitul Țării Românești petrece în capitala Bulgariei. Fiul ultimului rege, Sișman, anume Alexandru, se turcește și e numit guvernator la Samsun in Asia Mica. La 1396, adica doi ani in urma, e cumplita batalie de la Nicopolis ad Haemum, care se mantuie prin infrangerea Europei intregi de catre Baiazid Ilderim. Din eroare unii au admis ca locul acestei batalii ai fi fost langa Dunăre la Nicopolis ad Danubium, numit Micul Nicopole, care era in mainile lui Mircea. Batalia aveasta de o epica maretie a avut loc langa Marele Nicopole, ale carui ruine se vad azi in satul Nichiup, 4 ceasuri departare de Tarnova, 12 ceasuri de la Dunăre, unde raul Rușița se varsa in Inatra. Am aratat mai sus ca, cu toata victoria turceasca de la Nicopolul Mare, Mircea se numeste inca la 1399, adica trei ani in urma, domn al intregului tarm drept al Dunării pana la mare si vladeț al Dristului. La 1402 Baiazid e invins si inlantuit de Timur Lenk in batalia de la Angora. Despre invazia Țării Românești nu mai poate fi vorba, cazi imparatia osmana era sfasiata prin lupta intre frati, intre fiii lui Baiazid. Dobrogea si Dristul, precum si intregul mal drept n-a putut fi luat de la români decat de Mohamed I si anume la 1416, cand Mircea, incarcat de ani si slabit de lupte necontenite, a trebuit sa se supuie, desi in conditii cu mult mai bune decat toti principii slavi si sarbi ai Peninsulei Balcanice impreuna.” Mihai Eminescu Românii din afara granițelor Țării și unitatea spirituală națională, Ed. Saeculum LO, București, 2000 După această analiză se poate trage o concluzie referitoare la leagănul românilor pe parcursul primului mileniu. Acesta trebuie localizat în sud-vestul Transilvaniei, estul Banatului, Oltenia, iar la sudul Dunării, în regiunea dintre râurile Timoc şi Morava. Acesta este doar nucleul, stabilit pe baza gradului de romanizare, a numărului descoperirilor arheologice daco-romane şi absenţa totală a migratorilor (goţi, iazigi, huni, gepizi, avari). ----------- Restul e desigur bla-bla propagandistic. Interesant este totusi ca acesti "continuitoristi inversunati" sesizeaza totusi profunda inrudire a romanei si albaneza si avanseaza ipoteza DACICA a albanezilor, exact ca si unii "migrationisti". http://www.geocities.com/cogaionon/articol9.htm Se poate trage totusi o concluzie referitoare la leagănul românilor pe parcursul primului mileniu. Acesta trebuie localizat în estul Banatului, Oltenia, iar la sudul Dunării, în regiunea dintre râurile Timoc şi Morava. Acesta este doar nucleul, stabilit pe baza gradului de romanizare, a numărului descoperirilor arheologice daco-romane şi absenţa totală a migratorilor goţi, iazigi, huni, gepizi, avari, - cum am mai spus. Românii vor locui spre sfârşitul primullui mileniu si începutul celui de-al doilea un spaţiu mult mai întins: Moldova a fost probabil populată începand cu pătrunderea slavilor în Balcani dupa 602 (însa masiv abia in preajma anilor 1300, la peste 50-60 de ani de la invazia din 1241), iar Transilvania, Maramureşul, Crişana şi Banatul vor incepe sa fie populate in aceiasi perioada. Dar în acelaşi timp românii sud-dunăreeni vor pierde teren în favoarea slavilor. Lingvistic se poate dovedi desprinderea aromânilor din blocul românesc prin secolele IX-X, când are loc deplasarea acestora spre sud (acesta fiind şi momentul în care încep să fie menţionaţi în izvoare, vezi hartile postate mai devreme). Românii sud-dunăreni au fost tot timpul în primul rând păstori, lucru datorat condiţiilor geografice, dar şi a celor istorice. Megleno-românii sunt urmaşii românilor din Bulgaria, care au locuit în special Munţii Balcani. Se ştie că revolta acestor păstori români a dus la formarea celui de-al doilea stat bulgar, primii conducători ai acestuia fiind o familie de români, Asăneştii. Ponderea etnică a românilor în cadrul Bulgariei Vechi a fost destul de mare. Ceea ce trebuie subliniat este emancipareaa românilor sud-dunăreni, înaintea celor nord-dunăreni, reprezentând astfel un factor politic activ şi nu o populaţie supusă. Semnificativă în acest sens este denumirea de vlahi, dată de slavi tuturor românilor. La sudul Dunării aceasta a desemnat întotdeauna pe păstorii români liberi. La nordul Dunării, în schimb, termenul români, tradus în textele slave tot prin vlahi, a ajuns să însemne ‘ţărani dependenţi’. Acest lucru ilustrează originea neromână a claselor conducătoare din cadrul primelor formaţiuni politice româneşti (aceştia erau slavii si cumanii, lucru dovedit în primul rând prin terminologie). Alte date interesante la : http://ro.altermedia.info/?p=2231 http://en.wikipedia.org/wiki/Moravian_Wallachia Este tocmai o dovada ( e drept, - indirecta) la originea partial Sudica si MONTANA a poporului romanesc. Intr-adevar, in anume conditiuni istorice specifice existente in primul Mileniu si la inceputul celuia al 2-lea, Transhumanta ciobanilor s-a transformat intr-o adevarata Migratiune. Treptata insa definitiva. Pastorii romanici nu s-au mai intors la locatiile lor din Balkani. Acolo se asezasera Slavii, Bizantinii ii "vanasera" ca fiind "bogomili", apoi turcii ii impingeau dela casele lor..... Lucrurile asa par sa se lege, dand contur logic si factic la teoria expusa. Pe de alta parte: http://freepages.genealogy.rootsweb.com/~gallgaedhil/Haplogroups_In_Europe.jpg Intr-adevar interpretarea e destul de "nefavorabila" celor care zic:" Ne tragem dela Roma".... Din punct de vedere genetic, populatia din actuala Ro nu seamana cu cea din Peninsula Italica. Insa multe asemanari are cu cele vecine, Sud-Slavice Si oarecum din Ungaria. Interesant ca nici cu genetica Grecilor nu prea seamana a Romanilor din Ro. Asta a propos de "substratul comun Traco-Hellenic" postulat de unii. Mda..… se pare ca genetica infirma o inrudire intre Helleni si Thraci. Insa la actuala populatie din Ro si tarile Slave din Sud exista o mare asemanare genetica si un important "factor Estic" ca sa zic asa.

Identitatea genetica a popoarelor Bulgar, Maghiar, Turk si Roman.

Bulgarii au caracteristici genetice identice identice cu ale turcilor, românilor şi ungurilor

Bulgarii au caracteristici genetice identice cu ale turcilor, românilor şi ungurilor, potrivit unui studiu realizat de profesorul bulgar Ivo Kremenski, şeful laboratoarelor de genetică ale institutului "Maicin Dom" din Sofia. Kremenski este şi consultant naţional pe probleme de genetică, informează Monitor.

http://www.sfaturimedicale.ro/articole/articole/bulgarii-au-caracteristici-genetice-identice-identice-cu-ale-turcilor-romanilor-si-ungurilor.html

Minciuni “pioase”….despre “continuitate”

O asemenea minciuna propagandistica este teoria “continuitatii cu orice pret”

Gheorghe Şincai, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Gh. Brătianu, Eugen Lozovan au fost mult mai precauţi. Şincai, de exemplu, spunea că Engel, care susţinea că românii au ajuns în nordul Dunării aduşi de hanul protobulgar Krum (803-814), are dreptate…..

Ma intreb sincer.... chiar sunt UNII care nu vor sa priceapa ca "migatia" de la S la N este o deplasare in chiar directiile de transhumanta folosite de pastorii si negustorii din Balkani timp de secole? Asta o data. Apoi deplasarea catre N este inceputa odata cu venirea Slavilor ce dizloca romanitatea Sudica. Insa nu cred ca se poate vorbi de un exod "brusc". S-a intins pe secole miscarea aceasta, este simplu si firesc de gandit astfel si in perfecta concordanta cu faptul ca LA UN MOMENT DAT, prin secolul 12-13 numarul vlahilor ajunge "semnificativ" in Ardeal ( DUPA SECOLE DE DEPLASARE DINSPRE SUD!) si exista o "presiune demografica" DUBLATA de cea a evenimentelor politice, ce determina o trecere importanta catre Sud si apoi Est de Karpati, DUPA ( sa retinem mereu asta!) DUPA devastarile facute la 1241!

Faptul ca pornind din "Bazinul Olteniei" romanicii s-au extins si de acolo, catre Est prin viitoarea Valachie, - aia e altceva. Miscarea trebuie totusi sa fi fost minimala si s-a rezumat tot la tinuturile sub-montane, unde nu prea "bantuiau" migatorii diversi.... si asta s-a spus de nenumarate ori! ( prin tinuturile de "sub munte", cum zicea Kronicul Cantacuzin).*****

SI...... Chiar NIMENI nu isi pune intrebare de ce Walachia isi are denumirea de MUNTENIA?! Chair din ce am postat mai sus se deduce asta! Romanii veneau si "coborau" din cele tinuturi montane si sub-montane impadurite despre care vorbim. Insusi "drumul capitalelor de Scaun" explica multe...

--------

Exista asa cum s-a spus stramutarea celor 270.000, - insa am incercat a arata ca fenomenul deplasarii este mult mai amplu decat asta, dar este continuu si extins pe secole.

"In the 7th century, in the Acts of Saint Demetrius, it is related how the Avar Khan deported from Illyricum to Smirnium, in Pannonia 270,000 people "that followed the Roman tradition" and they might be the ancestors of Romanians.

Dupa cum vezi, este documentata o deplasare de populatie romanica (270.000 ca numar) in Pannonia din Illirya (ceea ce ar explica inrudirile limbii romane cu albaneza si cu dialectele nord-italiene),ca urmare a actiunilor avarilor. Si daca avarii i-au luat cu ei pe romani ca forta de munca in Pannonia, este foarte posibil ca acei avari care sunt stramosii secuilor de

azi *sa ii fi luat cu ei si in Transilvania.

*Nota: despre originea partial avarica a secuilor vom discuta in alta parte.

Nu prea apar dovezi istorice concrete in sensul unei migratii dela sud catre nord , asa este, insa dovezile "adiacente" sunt destule. Daca privim lucrurile in "ansamblu", si abordam studiul in chip interdisciplinar, - vedem ca asa sunt lucrurile si nu altfel.

Nu-s dovezi istorice in cronici despre romanii nord-Dunareni, pentru ca NU AU CUM sa fie dovezi despre cine nu exista acolo in asa numar cat sa prezinte importanta, chiar pentru cronicarii care totusi notau destule "amanunte". ....

Daca apar semnalari in "Gesta" si luam de bun ce scrie acolo si chiar credem ca se refera la evenimentele dela anii 1000, atunci da, -putem crede,- ca au gasit acolo Slavi, Vlachi si Altii ( Bulgari etc).

Asta se incadreaza exact in "scenario" descris mai sus si de alte atatea ori. La venirea maghiarilor romanicii sud-dunareni erau in finalul procesului de formare a unui popor NOU, prin amestecul cu acei Slavi, etc gasiti pe teritoriile de care vorbim. Intr-adevar, putem vorbi de "poporul romanesc" atunci cand avem o "limba romaneasca formata". Iar asta se desavarseste pe la finele primului Milleniu, nu?

Toti stim asta.

Si sa nu-I uitam pe Avari!

Hai sa explic din alt unghi de vedere, de ce cred in ipoteza migratiei vlahilor la nordul Dunarii in secolul VII, adusi ca forta de munca de catre avari. :

Avem pe de o parte niste elemente lingvistice sesizate inclusiv de unii romani, cum ar fi Ovid Densusianu (1873-1938) si pe de alta parte mentionarea romanilor in Gesta Hungarorum.

Ovid Densusianu, ca si alti lingvisti europeni, au sesizat, pe langa elemente comune intre limba romana si cea albaneza si prezenta unor modificari lingvistice din limba romana comune cu modificari aparute in dialectele nord-italiene cu cateva secole dupa retragerea romanilor din provincia Dacia. Avand in vedere faptul ca Imperiul Roman de Rasarit (mai tarziu Imperiul Bizantin) incepuse deja sa sufere un fenomen de "grecizare", singura explicatie gasita de respectivii lingvisti a fost faptul ca poporul roman s-a format undeva pe coasta dalmata, foarte aproape din punct de vedere geografic si cultural de Italia.

Pe de alta parte avem mentionarea existentei romanilor in Transilvania la data sosirii acolo a maghiarilor in conformitate cu ce scrie Gesta Hungarorum. Multi maghiari sustin ca ce apare scris in Gesta Hungarorum privind existenta romanilor in Transilvania este o poveste, dar, intreb din nou, ce sens avea in perioada respectiva ca un cronicar sa inventeze asa ceva in secolul XII? : Atunci nici macar nu exista vreun fel de constiinta nationala si nici nu se punea problema de vreo revendicare a romanilor in plin sistem feudal.

Singura teorie care poate "impaca" in mod satisfacator aceste doua aspecte ale istoriei noastre (problemele lingvistice si mentiunile din Gesta Hungarorum) este cea a aducerii romanilor de catre avari de pe coasta dalmata pe post de mana de lucru.

_________

**** Nota: Aceasta explica si deiferentele de dialect intre Vlachii Munteni-Olteni ( intre care acele celebre "facusi", "mersesi" ) fata de variantele Ardelene, pe de-o parte si Moldovenesti pe de alta. Cele 2 amintite avand comune fenomenele "inchiderii" lui "a" in "o", numai un exemplu....

Se tot speculeaza de catre unii adepti ai continuitatii ca Romanii s-au "nascut" crestini!

(....)faptul ca exista urme "crestine" undeva, NU SPUNE ce Limba vorbeau aceia! Nici daca artifactele gasite sunt partial de factura romanica! Pai, - REPET, - astfel de artefacte s-or gasit si la germanii din N, la Britoni, si chiar la .... Basci! Si nu a dovedit ASTA ca aceia sunt ori au fost ceva "romanici" ori romanizati.

Aici sta treaba si HIATUS-ul istoric.

Purtatorii de obiecte crestine puteau fi mai multi in epoca zisa de tine. Dar in primul rand MISIONARII crestini! Crede cineva sincer ca s-au crestinat prea multi in 160 ani de stapanire Latina? Cand Crestinismul era prigonit peste tot? Eu cred ca numarul bastinasilor crestinati atunci a fost nesemnificativ!

Iar la retragere si dupa.... Dumnezeu stie cati or mai ramas in Dacia....

Insa MISIONARII cei "multi" vin abia APOI peste Dunare, in sec. 4-5. Si vin din Constantinopol, nu? Posibil vorbitori de Greaca mai mult decat de Latina caci: S-au "romanizat" vreo-data "Romeii"? Niciodata. Cu toate astea EI isi ziceau "Romani", - dupa caderea Apusului la 476.

Misionari greci si posibil de alte neamuri. Sa nu-i uitam pe Goti, - s-a vorbit destul de asta.

Romanizare?….

Colonizarea a insemnat si n-a insemnat romanizare:trupetii Romei erau de toate natiile posibile, de la sirieni la cartaginezi. Erau, fireste, si ceva ofiteri cu nas roman, dar nu se stie câti au avut curajul sa purceada la formarea poporului nostru folosind in acest scop nobila matrice feminina bastinasa, când gherilarzii pândeau din maquis. Cucerirea Daciei a fost treaba grea (nu degeaba au benchetuit invingatorii patru luni dupa aia) si facuta pe (cel mult) jumatate: Oltenia, Banatul si o buna parte din Transilvania au intrat pentru 165 de ani in Imperiu. Nu-i putin, dar nici prea mult; restul Balcanilor au stat sub cizma viitoarei Italii mult mai mult, intre patru si (pentru coasta dalmata)

sase secole jumatate, iar tarile de acolo nu se pretind latine. Nici Anglia, cu-ale ei patru secole de dominatie romana, cam tot atât cât - culmea - Panonia.

Apeductele si monedele de care e plina Europa nu sunt deci cel mai fericit argument pentru apararea cauzei românesti in problema Ardealului....

Dealtfel nici nu e important asta. Insa UNII vor sa demonstreze NE-demonstrabilul recurgând la asemenea "argumente" ....

Si sa speculam mai departe?

Sfantul Patriciu a crestinat Irlanda prin secolul 5. Venit de la Roma. Le-a adus si limba latina.... si? I-a "romanizat" pe celtii aceia? Nici vorba! Insa artefacte Crestine de factura romanica sunt peste tot in Irlanda, la acea epoca!

Un pic mai circumspecti sa fim....

Folosirea textelor istoriografice în politică nu este surprinzătoare. Eu am arătat utilitatea politică în „doctrina politică a românilor”, în ideologia politică, a unor texte istorice clasice ca şi a unor eventuale texte viitoare care cuprind opiniile exprimate de mine. Sunt absolut convins că acele opinii exprimate de mine sunt mai eficace în plan politic, şi pentru că sunt mai respectuoase faţă de adevăr, decât „teoriile continuatiste”. Surprinzătoare este înţelegerea doar a utilităţii politice a opiniilor istorice, fetişizarea lor, ignorarea completă a adevărului istoric aşa cum evoluează el cu trecerea timpului, folosirea de tot felul de strategii politice, ticăloase şi mojiceşti, în dezbaterea de idei ori sugerarea „artei compromisului” în obţinerea concluziilor. Sunt indivizi suspendaţi între istorie şi politică, nu pot evalua nici adevărul istoric din nişte opinii, de fapt nici nu-i interesează, dar nici utilitatea politică a lor, cramponând-se de nişte dogme „sacre”, sunt adevăraţi produşi ai manipulării.

Dumitru Protase este un arheolog şi un numismat român, valoros, de largă recunoaştere internaţională, un adevărat patriarh român al domeniului, iar în plan politic este un „continuatist”, care nu-şi permite însă ca istoric să ignore problemele. El vorbeşte despre expansiunea în afara Daciei Traiane a românilor ca şi de admigraţia din dreapta Dunării a românilor. Dar le dă nişte sensuri considerate de ele cât mai favorabile românilor. Pentru el „cât mai favorabil” nu este „cât mai aproape de mari performanţe culturale” ci „cât mai mult timp în spaţiul românesc”. Are o viziune demograficistă, asupra poporului român, scuzabilă dată fiind formaţia şi specializarea sa. Viziunea sa este o continuare a unor curente culturale rasiste de dinainte de al Doilea Război Mondial, de care oameni ca şi Iorga şi alţii nu era străini. În fond concepţia rasistă, despre politică, sau numai despre cultură avea importanţă în configuraţia culturală a epocii.

Este cel mai probabil că strict demografic văzând lucrurile, migraţia din dreapta Dunării să fi fost o admigraţie, în sensul că viitori români găsiţi în nordul Dunării să fi fost mai numeroşi decât noii veniţi. Sub aspect etno-cultural, ceea ce au adus admigranţii este esenţial pentru cultura şi solidaritatea etnică românească, este esenţial pentru formarea poporului român. Şi dacă motivele culturale, aduse de admigranţi sunt aduse din văile Savei, Dravei, Drinei, Moravei, Iskărului şi ale Dunării ce le unea şi ale Dunării de mai departe în amonte şi în aval, defineau deja o cultură etnică română, mai că se poate spune că poporul român nu s-a format pe nici un centimetru al actualei Românii.

Este un punct de vedere spiritualizat, de definire a etniei ca supravieţuire prin spirit ca şi comunicare cu cei dispăruţi peste limita morţii, atât de înapoi în timp până mai găsim oameni cu care am putea să ne înţelegem bine, adică până la orginile românilor. Genetica dovedeşte clar că nu există o bază genetică pentru etnii. Probabil însă că triburile vechi aveau zestre genetice oarecum distincte. Dacă vreodată în viitor ar putea fi fixate acele caracteristici genetice, am putea şti câţi oameni din ziua de azi se trag din celtiliri, câţi din daci, din slavi veniţi mai târziu, câţi din sarmaţi, câţi din avari etc. Toate etniile sunt amestecuri de triburi şi de populaţii genetice, însă probabil că unele au un trib preponderent sau măcar preferat. Mult timp am crezut că etnia română nu ar avea o sorginte tribală. S-ar putea însă să nu fi fost chiar aşa, s-a putea ca o dată să schiţăm bazele chiar tribale ale culturii noastre şi geneticienii să ne spună că oamenii din acea familie de triburi aveau „faţa ca spuma laptelui” şi „părul ca pana corbului”, deşi acei geneticieni nu ne vor fi citit basmele.

M-am referit la

Dumitru Protase - Orizonturi daco-romane

Realitatea este ca …

Nu se putea romaniza nimic DURABIL in cei 160 ani, cand numai 30% din fosta Dacia a fost cucerita si cand aportul de "colonisti" a fost slab, stiut fiind ca nici macar toti din acestia nu erau vorbitori nativi de latina ( culta ori populara). Iar dupa retragere, a urmat revenirea Dacilor liberi care au "sters" totul ce ar fi putut ramane ca slaba romanizare. Am spus si asta in ce am scris in trecut. Si am mai spus si ca posibil ca unii din acesti daci sa nu se fi "romanizat" mai apoi, NICIODATA. La venirea Altora in cele zone Carpatice, acesti Daci si-au schimbat treptat doar limba vorbita. Si cred ca in ce priveste sub-dialectul Moldovenesc, PARTIAL anumite caracteristici dovedesc ca in prima faza acea populatia a vorbit mai intai un idiom daco-slav si abia apoi s-a romanizat undeva DUPA secolul 10-11, in contact cu valul romanofon ce venea din Ardeal.

Iar altii din fostii daci Karpici nici ca s-au slavizat ci de-a dreptul au devenit Old-Türk sub cuceririle succesive de popoare Türk enumerate in trecut, - "PREGATIND TERENUL" pentru "Secuizarea" rapida ce a urmat.

Iar in ce priveste zona de "sud":

In schimb, DA, - in arealul incercuit de mine , contactul cu Roma Imperiala a fost indelungat si profund, ca si aportul de colonisti. Acolo intr-adevar se putea face o romanizare temeinica si care sa reziste presiunilor ce au urmat. Am incercat sa argumentez asta cu multe citate ce am gasit, majoritatea din autori romanesti ori cu citate folosite de autori romani, - tocmai pentru a nu aduce dubii de "roeslerian-ism".

Dealtfel, eu nu-s roeslerian. Eu ( vezi imaginile si textele postat de mine inca dela inceput de topic!) am sustinut ca "romanizarea" cuprinde si un restrans teritoriu montan si sub-montan din ce este Banatul si Oltenia de azi, la contactul cu zona mai larga dela Sud de Dunare. Mai mult inca, studiind cele scrise de altii si linkurile am ajuns la concluzia ca regiunea Nord-Dunareana supusa acelei romanizari mai intense si care a REZISTAT si dupa retragere, este o regiune in care aceasta romanizare s-a facut inca DINAINTE de cucerirea propriu-zisa. Numai asa a fost posibila si devenita durabila. Si explic si de ce: Este pe "directia" de transhumanta Sud-Nord si invers ce ciobanii balkanici au folosit-o multa-multa vreme , iar negustorii cu ale lor "kervane" la fel, facilitand astfel patrunderea elementelor de latina populara si impamantenirea acestora.

In nici o alta regiune decat cea incercuit in imaginea prima, - asta nu s-a fost posibil.

Este mai mult decat ce zic unii istorici nonconformisti… si mai credibil.

Indiferent de obtuzitatea altora, toate acestea adunate si puse in context, dovedesc "teoria" postata de mine.

Nu are rost acum sa reiau mereu si mereu citatele si toate cele. De fapt, nimeni nu zice ca n-as avea dreptate, deoarece toti is de acord ca ROMANIZAREA S-A FACUT SI LA SUD SI LA NORD DE DUNARE.

Insa eu am incercat a demonstra ca Regiunea respectiva este mult mai redusa decat se crede ( am explicat de ce!).

Nu exista nici o continuitate "romanica" importanta Nord-Dunareana in afara de spatiul Banatului si partial al Olteniei de azi.

Дата добавления: 2018-10-27; просмотров: 224; Мы поможем в написании вашей работы!

Поделиться с друзьями:

12 3 Следующая ⇒

Мы поможем в написании ваших работ!